Am gasit intamplator cateva fragmente din opera domnului Sorin Cerin.Mi-au placut nespus si m-am gandit sa le trimit mai departe tuturor celor care cred in iubire...
"Ochii adânci ai oceanului zâmbetului tău mă privesc din spatele valurilor sentimentale pierdute în apusul cuvintelor brăzdate de pescăruşii speranţelor inimilor noastre care zboară spre răsărit sfidând Timpul. Corăbiile gândurilor merg spre nicăieri sperând în vântul amintirilor. Oare vor ajunge într-o zi la destinaţia iubirii unde fiinţa ta spulberă tăcerea orizonturilor."Sorin Cerin
"Vântul amintirilor noastre a scuturat timpul de frunzele ruginite ale clipelor la umbra cărora ne-am ascuns întreaga vară a iubirii. Şi a venit frigul până şi în cuvinte odată cu prima brumă a despărţirii, când roua viselor noastre a îngheţat, albind iarba sentimentală a vieţii, încremenind până şi privirile Viitorului asupra noastră. Şi atunci te-aş fi luat de mână, dar în palma dorinţelor mele se afla doar un grăunte de nisip al uitării de tine cernut de clepsidra deşertăciunii."
"E atât de mult cer pe lumea asta încât până şi orizonturile se pierd în cer.E atât de puţină fericire în privirea ta încât şi ochii se pierd în lacrimi.E atât de departe bătaia inimii tale încât atunci când vreau să o prind mă împiedic de mine.E atât de târziu în oceanul acestor clipe, încât şi tu ai devenit o amintire.E atât de mult tine în mine încât şi eu voi fi un dor care doare.Dor care doare şi se sparge de Destin.Dor care doare adânc în infinitul din noi.Dor care doare lovind necontenit valurile gândurilor noastre.Dor care doare strigând adânc în tăcerile noastre pierdute, un strigăt de tăcere.Strigăt de tăcere în sângele cuvintelor care zvâcneşte haotic pe zidurile amintirilor noastre.Strigăt de tăcere peste cioburile eternităţii iubirii noastre."
"M-ai întrebat cândva de sfârşitul lumii şi nu ştiam ce să-ţi spun. Şi ai plecat înghesuită de sentimente la colţul unei întâmplări inevitabile. Ştiam că nu are nici un rost să priveşti lacrimile cerului pe feţele noastre, şi nici fulgerele ce ne brăzdau speranţele sau tunetele inimilor care încercau să sfarme Clipa. Te-ai speriat de furtuna aceea sentimentală şi ai tresărit încercând să te reîntorci călcând pe aceleaşi flăcări arzătoare din privirile iubirii noastre de altădată, neştiind că acum te vor arde, fiindcă era cu adevărat sfârşitul lumii..."
"Şi eram fericiţi fiindcă cerul era mai nins ca niciodată cu petalele privirilor noastre care au fost luate de acelaşi vânt sentimental şi duse spre nicăieri. De aceea m-am hotărât să te caut. I-am spus şi vântului care a început să râdă ironic de parcă ar fi fost ceva atât de absurd. Râdea în timp ce ducea praful clipelor cazute de pe Destin în tăriile unde se ţes noi amintiri uitate de toţi. Şi atunci am vrut să ştiu de ce duce acolo amintirile pierdute şi neştiute de nimeni că doar nu e cerul biblioteca amintirilor?"
"Cât de puţini suntem cei care în viaţa am trăit cu adevărat o mare iubire, cât de puţini ne-am născut astfel aici în această lume şi cât de mulţi îşi trăiesc viaţa morţi de ei înşişi, cu sufletele neumblate de paşii nici unei mari iubiri. De ce? Să-L întreb pe Dumnezeu sau pe Destinul care e imaginea acestuia? De ce? Să întreb vântul, cuvântul sau oceanul din apa căruia am ajuns să visăm această lume? Răspunsul constă în noi şi numai în noi, în iubire."
"Acea zi când te-am văzut pentru prima oară a fost mai mult decât accidentală în viaţa mea la fel ca şi atunci când te-am întâlnit absolut întâmplător prin scris. Două accidente până acum în care L-am întâlnit pe Dumnezeu prin tine, dragostea mea cea mare."
"Ochii adânci ai oceanului zâmbetului tău mă privesc din spatele valurilor sentimentale pierdute în apusul cuvintelor brăzdate de pescăruşii speranţelor inimilor noastre care zboară spre răsărit sfidând Timpul. Corăbiile gândurilor merg spre nicăieri sperând în vântul amintirilor. Oare vor ajunge într-o zi la destinaţia iubirii unde fiinţa ta spulberă tăcerea orizonturilor."Sorin Cerin
"Vântul amintirilor noastre a scuturat timpul de frunzele ruginite ale clipelor la umbra cărora ne-am ascuns întreaga vară a iubirii. Şi a venit frigul până şi în cuvinte odată cu prima brumă a despărţirii, când roua viselor noastre a îngheţat, albind iarba sentimentală a vieţii, încremenind până şi privirile Viitorului asupra noastră. Şi atunci te-aş fi luat de mână, dar în palma dorinţelor mele se afla doar un grăunte de nisip al uitării de tine cernut de clepsidra deşertăciunii."
"E atât de mult cer pe lumea asta încât până şi orizonturile se pierd în cer.E atât de puţină fericire în privirea ta încât şi ochii se pierd în lacrimi.E atât de departe bătaia inimii tale încât atunci când vreau să o prind mă împiedic de mine.E atât de târziu în oceanul acestor clipe, încât şi tu ai devenit o amintire.E atât de mult tine în mine încât şi eu voi fi un dor care doare.Dor care doare şi se sparge de Destin.Dor care doare adânc în infinitul din noi.Dor care doare lovind necontenit valurile gândurilor noastre.Dor care doare strigând adânc în tăcerile noastre pierdute, un strigăt de tăcere.Strigăt de tăcere în sângele cuvintelor care zvâcneşte haotic pe zidurile amintirilor noastre.Strigăt de tăcere peste cioburile eternităţii iubirii noastre."
"M-ai întrebat cândva de sfârşitul lumii şi nu ştiam ce să-ţi spun. Şi ai plecat înghesuită de sentimente la colţul unei întâmplări inevitabile. Ştiam că nu are nici un rost să priveşti lacrimile cerului pe feţele noastre, şi nici fulgerele ce ne brăzdau speranţele sau tunetele inimilor care încercau să sfarme Clipa. Te-ai speriat de furtuna aceea sentimentală şi ai tresărit încercând să te reîntorci călcând pe aceleaşi flăcări arzătoare din privirile iubirii noastre de altădată, neştiind că acum te vor arde, fiindcă era cu adevărat sfârşitul lumii..."
"Şi eram fericiţi fiindcă cerul era mai nins ca niciodată cu petalele privirilor noastre care au fost luate de acelaşi vânt sentimental şi duse spre nicăieri. De aceea m-am hotărât să te caut. I-am spus şi vântului care a început să râdă ironic de parcă ar fi fost ceva atât de absurd. Râdea în timp ce ducea praful clipelor cazute de pe Destin în tăriile unde se ţes noi amintiri uitate de toţi. Şi atunci am vrut să ştiu de ce duce acolo amintirile pierdute şi neştiute de nimeni că doar nu e cerul biblioteca amintirilor?"
"Cât de puţini suntem cei care în viaţa am trăit cu adevărat o mare iubire, cât de puţini ne-am născut astfel aici în această lume şi cât de mulţi îşi trăiesc viaţa morţi de ei înşişi, cu sufletele neumblate de paşii nici unei mari iubiri. De ce? Să-L întreb pe Dumnezeu sau pe Destinul care e imaginea acestuia? De ce? Să întreb vântul, cuvântul sau oceanul din apa căruia am ajuns să visăm această lume? Răspunsul constă în noi şi numai în noi, în iubire."
"Acea zi când te-am văzut pentru prima oară a fost mai mult decât accidentală în viaţa mea la fel ca şi atunci când te-am întâlnit absolut întâmplător prin scris. Două accidente până acum în care L-am întâlnit pe Dumnezeu prin tine, dragostea mea cea mare."
1 comment:
(“Cugetări”, Victor Hugo, Ed. Albatros, Buc., 1982) Eu aici am citit citatul de care ma intrebai...mi-a placut si mie enorm de mult...insa opera nici eu nu am descoperit-o pana acum:(
Post a Comment